Mireasa pentru fiul meu

Adriana ne-a trimis:

Pentru toti locatarii acestei casute dar si pentru cei care o viziteaza din cand in cand, o frumoasa poveste de dragoste, poate cea mai frumoasa a literaturii romane : Eminescu si Veronica Micle

Un destin tragic: VERONICA MICLE

Marile iubiri ale literaturii romane

Sticluta cu arsenic

La sfarsitul vecerniei, aproape de miezul noptii, calugaritele de la manastirea Varatec au ramas nemiscate. Clopotele bisericii incepusera sa bata rar si funebru, a moarte. In casa cu etaj a maicii Fevronia Sarbu, poeta Veronica Micle se stinsese din viata in a cincizecea noapte scursa de la trecerea in nefiinta a lui Mihai Eminescu.Suntem in 4 august, 1889. O agonie de douazeci de ore punea capat unei vieti de 39 de ani. O viata care fusese, cum insasi poeta o definea, “o complicare ciudata de intamplari, de fericiri care nu m-au fericit”. Chemat urgent de la Iasi, doctorul Taussig explica decesul printr-o fulgeratoare congestie cerebrala. Sticluta cu arsenic fusese golita repede, dupa miezul noptii de 3 spre 4 august, cu “lacomie hotarata”. O sinucidere pregatita din timp. In ultima scrisoare, datata 1 august, Veronica Micle o ruga pe Smaranda Garbea, una din apropiatele sale, sa-i procure, prin fratele ei, medic la spitalul din Baltatesti, inca o doza de picaturi de arsenic, necesare pentru tratamentul anemiei de care suferea fiica ei cea mica, Virginia. In seara de 3 august primise in vizita mai multe persoane – cateva femei cunoscute din Iasi , familia Curelaru din Roman, cateva calugarite. In discutii revenea, inevitabil, figura lui Eminescu, detaliile mortii lui. (Trecuse abia o luna de cand sicriul cu trupul sau fusese depus in biserica Sf. Gheorghe din Bucuresti.) Revenise, desigur, si intamplarea bizara de la Poiana Tigancii, care o urmarea obsesiv: in timp ce-si oglindea chipul in apa paraului, ii aparuse imaginea lui Eminescu.

Traditia ramasa in manastire fixeaza aceasta intamplare in dimineata zilei de 3 august, cand deprimarea poetei atinsese cota maxima. Ciudata viziune a speriat-o, accentuand gandul mortii. Veronica Micle se retrasese la Varatec la doua saptamani dupa moartea lui Eminescu. Varatecul era locul odihnei estivale a intelectualilor moldoveni. In ultima vara se afla la Varatec si Elisabeta Conta, sora filosofului Vasile Conta, care avea sa povesteasca despre marea amaraciune a Veronicai Micle, “un caracter ferm si o inteligenta iesita din comun”. O viata traita in adoratia geniului eminescian, dar asaltata de barfe si calomnii, o viata plina de nefericiri si greutati materiale, marcata de stranii simetrii (moare exact la 10 ani de la decesul sotului sau, Stefan Micle, in 4 august 1879). “Doamna Veronica”, isi amintea maica Epraxia Diaconescu, moarta in 1967, la 107 ani, “era frumoasa, cu parul balai si ravasit, ochii mari si albastri ca cerul senin, canta ca un inger…”

Pe langa plopii fara sot

In cadenta eminesciana care ii marcheaza intreaga poezie, Veronica Micle isi presimtea moartea intr-un poem neterminat, datat 1 august: “O! Moarte vin de treci/ Pe inima-mi pustie si curma a mele ganduri/ S-aud cum uraganul mugind in grele canturi,/ Se plimba in pustie manat de aspre vanturi,/ Mi-e dor de-un lung repaos… Sa dorm,/ Sa dorm pe veci.” La 6 august 1889, intunericul mormantului inchidea pentru totdeauna trupul balai al Veronicai Micle, inhumata langa bisericuta Sf. Ioan de la Varatec.

“Rautatea si invidia omeneasca nu vor putea sa ierte niciodata indrazneala Veronicii de a fi iubit cu sinceritate si pasiune pe Eminescu”, scria in 1914 Octav Minar. Multi – chiar condeie ilustre – au minimalizat numele acestei femei cultivate, de un talent cert, ferma in gesturi si de o sinceritate teribila. Dragostea nefericita pentru Mihai Eminescu a fost platita scump. Ura s-a prelungit dincolo de mormant. Sa fi presimtit Veronica Micle si acest lucru, asa cum a presimtit moartea lui Eminescu? Foarte posibil: “Am urat aceasta lume!/ Si cum pot sa n-o urasc?/ Un necaz nu se sfarseste/ Alte-n loc se pregatesc!// Si sperand de-o zi pe alta/ Vaz ca sper tot in zadar,/ Caci in loc de vreun bine/ Chinul meu e mai amar,// De aceea, eu adese/ tot suspin dupa sicriu;/ Dar… ah! cine-mi poate spune/ Si-n mormant cum o sa fiu!// Poate-acolo ma asteapta/ Un necaz cu mult mai greu;/ M-am deprins cu chinul lumii/ Moarte, fugi cand te chem eu!”. (Moarte, fugi)

Orfana din Nasaud
Un destin tragic: VERONICA MICLE

Nascuta in acelasi an cu Eminescu, 1850, la 22 aprilie, la Nasaud, de religie greco-catolica, Veronica Micle ramane orfana de tata in acelasi an. Cizmarul Ilie Campeanu luptase ca voluntar si fusese ranit in 1848, in Muntii Apuseni, sub flamurile lui Avram Iancu. Prigoana se abatu si asupra familiei, mama Veronicai, Ana Campeanu, fiind anchetata de politia habsburgica. Situatia grea o face sa treaca muntii in vara lui 1850, in Moldova . Banii obtinuti din vanzarea modestei case din Nasaud si imprumuturile ii ajung pentru a-si cumpara o casa in Targu-Neamt. Manastirea Neamtului isi vindea “odaitele humuite” de pe Ulita Mare, pentru a termina spitalul si noul local al scolii. Peste ani, in 1886, Veronica Micle va darui aceasta casa cu cerdac, acoperita cu dranita, manastirii Varatec, pentru a servi drept locuinta maicilor bolnave sau celor aflate in targ cu treburi. Curand familia se muta la Iasi . Ana Campeanu, femeie simpla, spala rufe cu ziua si se ocupa cu mositul. In iunie 1863, Veronica Micle absolva Scoala Centrala cu diploma de eminenta. Din comisia examinatoare fac parte, intre altii, Stefan Micle, viitorul rector al Universitatii din Iasi . Nascut la Feleac, langa Cluj, scolit la Blaj, voluntar in 1848, dupa o licenta in drept la Sibiu, apoi absolvent al Politehnicii din Viena, impresionat de frumusetea si inteligenta fetei, Stefan Micle o cere in casatorie pe Veronica in anul urmator. Casatoria se incheie la 7 august, la Cluj, spre bucuria unei mame excedate de grijile cotidiene.
Mireasa la 14 ani

Din adolescenta, Veronica Micle paseste intr-o casnicie in care admiratia si respectul elevului raman precumpanitoare. Diferenta de 30 de ani e, la urma urmei, cat o viata de om. Cu finete paterna, Stefan Micle se ocupa de educatia atat de tinerei sale sotii. Doamna Micle ia lectii de franceza, de canto si pian, de literatura universala. Talentul ii e ocrotit si incurajat de sotul bland, “un cuget bun, onest si organizat”. “Balauca” (porecla Veronicai Micle, folosita mai tarziu cu rautate) incepe sa aiba orgoliul, motivat, al prestantei sale. Cultura, limbile straine exersate (franceza, in care isi redacteaza o parte a corespondentei, si germana), universul intelectual depasesc cu mult nivelul doamnelor de salon. La 29 aprilie 1866, se naste primul copil, Valeria, care ii mosteneste talentul literar si vocea. In anii de scoala, Veronica Micle cantase aria Violetei din “Traviata”, in fata directorului unei trupe italiene. Printr-o farsa pusa la cale de profesorul de muzica, tanara imbracata in rochie alba fusese prezentata drept cea mai vestita cantareata romana. Respectivul director ii propusese pe loc un angajament, afland doar in ultima clipa adevarul

Intalnirea cu Eminescu

Il cunoscuse la Viena, in 1872, unde plecase pentru a-si trata o eczema. Tanara doamna blonda, cu parul foarte lung, usor ciufulit, ridicat intr-un coc parca ireal, din care scapau cu blandete doua suvite transparente, atragea atentia imediat. Naturaletea ei dovedea inteligenta, stia sa fie spirituala cu gratie. Fotografia din 1868 fixeaza privirea trista, de o melancolie adanca, a Veronicai Micle. La Viena, Eminescu o conduce prin parcuri si muzee, pe bulevarde, in imprejurimi. Poetul care o impresionase in paginile “Convorbirilor literare” devenea acum, treptat, idolul de o viata. “M-am gandit cu drag la tine pana nu te-am cunoscut,/ Te stiam numai din nume, de nu te-as mai fi stiut!/ Si-am dorit sa pot odata sa te vad pe tine eu,/ Sa-ti inchin a mea viata, sa te fac idolul meu.” (M-am gandit…, 1883). Chipul imaginar corespundea, oare, cu omul real, tanarul entuziast, de o frumusete seducatoare, care trezea admiratia tuturor celor ce-l cunosteau?

Inaripat de imaginatia romantica a poetului, portretul Veronicai Micle domina lirica de dragoste eminesciana a anilor 1874-1877, numita de unii istorici literari “perioada veroniana”. Veronica e “floarea albastra”, “floarea alba de cires”, “liana”, “copilul cu par balai” etc. Mitul “ingerului blond” se nascuse.

Moarte, dragoste, ura

La Iasi , in perioada 1874-1877, Eminescu se afla constant in casa familiei Micle, la seratele literare ale Veronicai. Se stie ca femeile nu erau acceptate la sedintele “Junimii”, chiar daca publicau in “Convorbiri literare”, unde Veronica Micle tipareste, relativ frecvent, incepand cu numarul din 1 decembrie 1875. Sunt ani de stabilitate materiala, dar melancolia romantica ramane starea dominanta a poetei.
………………………………………………………………..

“Si ce-i aceasta melancolie daca nu starea unei triste reverii?”, se intreaba Veronica Micle intr-o scrisoare. Legenda plimbarilor celor doi indragostiti in Copou, a visarii pe banca de sub teiul devenit si el mitologie revarsa, in anii respectivi, o sumbra realitate. Colportarile, barfa, calomniile la adresa doamnei Micle fierb. Dragostea pentru Eminescu si succesul literar naucesc femei cu caracter marunt. Daca e sa-l credem pe Octav Minar, biograful cel mai entuziast al Veronicai, casa Micle primeste curent scrisori anonime cu insulte triviale. “Spionajul” e curent in salonul literar al Veronicai. Moartea lui Stefan Micle, in 1879, stinge pentru o clipa barfele si acuzatiile. “O mila dispretuitoare incepuse sa planeze in jurul acestei femei” (Octav Minar). Urmeaza zece ani grei, deprimanti. Situatia materiala se inrautateste vizibil, pensia de urmas nu e aprobata decat tarziu, dupa multi ani. Veneratul profesor, cel care infiintase catedrele de fizica si chimie ale Universitatii iesene, le dotase cu aparatura si colectii stiintifice, intemeiase Observatorul meteorologic din Iasi , nu intrunea conditiile administrative pentru acordarea pensiei de urmas. Ii lipseau cativa ani vechime. Pentru a-si capata drepturile, tanara vaduva calatoreste la Bucuresti, la inceputul lunii septembrie, unde ramane, langa Eminescu, o luna si jumatate. Se infaptuia un vis. Corespondenta din aceasta perioada sta marturie pentru nestinsa pasiune dintre cei doi. “Superstitioasa si fatalista dupa cum ma stii”, scrie Veronica Micle, “scrisorile tale sunt singurele, cand tu nu esti de fata, care ma mai asigura si ma mai linistesc.” “Eminescu al meu, singurul obiect al dragostei mele, singurul si unicul motiv al durerii si fericirii mele”, incepe o epistola din 23 decembrie 1881. Pline de o infinita tandrete, aceste scrisori acopera cu straluciri fugare o viata amara.

Un destin tragic: VERONICA MICLE
Mormantul poetei

Moartea lui Stefan Micle, bucurie pentru multi dusmani, nu insemnase acelasi lucru pentru Veronica Micle, adancita in singuratate si pesimism. Proiectul de casatorie cu Eminescu prinde contur, dar este zadarnicit de Maiorescu, in primavara lui 1880. Explicatia de ordin material pe care i-o da criticul poetului ascunde de fapt un resentiment inca puternic. In 1864, Veronica Micle si mama ei aparusera intr-un proces rasunator intentat vanitosului critic. Presedinte al Comitetului de inspectiune scolara, Maiorescu era invinuit de “fapte scandaloase” in care era implicata subdirectoarea Scolii Centrale de fete, domnisoara Emilia Rckert. Facand parte, prin sotul sau, din cercul simpatizantilor Scolii Ardelene din Blaj, adversari ai lui Maiorescu, Veronica Micle sustine cu inversunare acuzatia, poate reala.

Cercul junimist se impotriveste casatoriei, invocand, intre altele, flacara poeziei ce trebuie tinuta treaza prin suferinta. Conform marturisirii Virginiei Micle, in mai-iunie 1880, Veronica Micle are un copil de la Eminescu, nascut mort. Din vara aceluiasi an pana in decembrie 1881 urmeaza o ruptura, ce aduce si mai multa mahnire in sufletul poetei. De la adresarea plina de gingasie, de la vocea calda care razbate in aceste cuvinte, “Scumpul si iubitul meu Emin”, cele cateva scrisori din aceasta perioada trec la severul “Domnul meu”, chiar daca efuziunea discreta, filtrata de ratiune, nu lipseste: “Eminescu meu, va veni un timp cand vei simti toata amaraciunea mea, de a ma fi sacrificat pe mine, idolul tau de altadata, unor considerente care nu-ti vor da nicicand nimic de ceea ce te lasa a intrevedea, si nimic din cele pierdute”. Desi in ultima luna a lui 1881 vine in Bucuresti, isi ocoleste, din ambitie, idolul de-o viata. Urmeaza regrete amarnice, iar impacarea dovedeste, in corespondenta, o pasiune aproape morbida: “Te vei convinge ca din mii de fiinte, abia una poate iubi cum te iubesc eu pe tine; si daca m-ai ucide, te-as iubi si in minutele agoniei”. Scrisorile din prima parte a anului 1882 exprima frenezia dragostei si, in plus, dorinta femeii de a se simti ocrotita: “Deprinsa de copila, chiar, a fi sub aripile cuiva, indata dupa moartea lui, tu ai venit, te-am vazut si m-ai mangaiat” Dar gandul intors in urma nu aduce decat o imensa durere. La sfarsitul lui ianuarie 1882, Veronica Micle revine in Bucuresti pentru cateva zile, vizitandu-l pe Eminescu in locuinta din str. Buzesti nr. 5. Proiectul casatoriei se reaprinde, din nou zadarnic, nu numai datorita opozitiei, pentru a doua oara a lui Maiorescu, ci si a sfasietoarei deprimari eminesciene.

Cununa de “Nu-ma-uita”

Nici relatia lui Eminescu cu Mite Kremnitz, secretara particulara a regelui Carol, nici dragostea pentru Cleopatra Poenaru-Lecca, nici curtezanii insistenti, intre care poetul bucurestean Iuliu I. Rosca, cu care poarta o eleganta corespondenta, nu o putusera clinti. “Prefera sa fie metresa lui Eminescu decat nevasta unui print”, avea sa spuna mai tarziu fiica Veronicai , Virginia Micle. Fugara aventura a Veronicai Micle cu Caragiale, purtarea indoielnica a acestuia sunt folosite cu dibacie de dusmanii celor doi mari indragostiti ai literaturii romane. Iubirea uriasa dobandeste chip tragic. Afirmatia dintr-o scrisoare: “Sunt lucruri in lume pe care ai dori sa se intample (casatoria cu Eminescu), dar si de care multumesti cerului ca nu-ti implineste dorinta, asa e cazul meu”, e consecinta unui orgoliu ranit in perioada rupturii.
…………………………………………………………………………………….

Odata cu declansarea bolii lui Eminescu, in 1883, incepe un veritabil calvar. Ponegritorii poetei nu inceteaza, ba chiar gasesc de cuviinta (ca Iacob Negruzzi) sa insinueze murdar (vestea spitalizarii lui Eminescu ar fi lasat-o indiferenta pe Veronica Micle, care avea in vizita un ofiter). Iarna lui 1883-1884, cu relativa insanatosire a lui Eminescu, ii readuce in Copou, pe urmele de odinioara. In 1886, o gasim pe Veronica in Bucuresti, unde se mutase, obligata de studiile de Conservator ale Valeriei. Locuieste pe Calea Victoriei la nr. 73, apoi pe str. Dreapta, in sfarsit pe str. Soarelui (din 1888). Face demersuri pentru a obtine o bursa in strainatate pentru Valeria, care va studia la Paris . In 1887, primul exemplar al volumului de Poezii (Editura Ig. Haimann) este trimis lui Eminescu, cu dedicatia: “Scumpului meu Mihai Eminescu, ca o marturisire de nestearsa dragoste, Bucuresti, 6 februarie 1887″. “Si te iubesc ca si atunce/ Cu tot avantu-nchipurii/ Si cu acea simtire dulce/ Ce-o da trecutul amintirii.” In aprilie 1888, se duce de doua ori la Botosani, staruind pe langa Eminescu s-o urmeze la Bucuresti, pentru un tratament mai bun. Sora poetului, Harieta, o detesta si o defaimeaza in fel si chip. Interventia precipitata a Balaucai e considerata un blestem (”balauca”, “berecheta”, “indracita”, “cu o droaie de nespalati”).
…………………………………………………
La sfarsitul anului, Veronica Micle e din nou la Botosani, langa poetul bolnav. La 10 aprilie 1889, cand evolutia bolii se dovedea ireversibila, Veronica Micle ii raspunde lui A.C. Cuza, care se interesa de starea sanatatii poetului: “Lumea m-a acuzat de lipsa de simtire si de umanitate fata de Eminescu. Sunt lucruri mai presus de puterile cuiva, va marturisesc sincer, nu pot sa-l vad lipsit de minte, eu care am cunoscut pe Eminescu in cea mai splendida epoca a vietii sale intelectuale. Si asa sunt fara nici o lege si fara nici un Dumnezeu, sa-mi ramaie cel putin acela al poeziei, care pentru (mine) s-a fost intrupat in fiinta lui Eminescu”. Moartea poetului, in dimineata de 16 iunie 1889, in sanatoriul doctorului Sutu, o gaseste pe Veronica in Bucuresti, scriind chiar in acea zi, printr-o fatala coincidenta, poezia “Raze de luna”, ce apare in cotidianul “Romania” din 20 iunie, in incheierea reportajului funeraliilor lui Eminescu. A scris-o infrigurata, in numai 20 de minute, inainte de a fi aflat cumplita veste.

La slujba prohodirii din biserica Sf. Gheorghe, o doamna din Moldova , citim intr-un ziar din Transilvania, aseza pe pieptul poetului o cununa de “Nu-ma-uita”. Doamna era, fara indoiala, Veronica Micle.

P.S. Am vizitat mormantul Veronicai Micle de la Varatic, si m-a impresionat. Pe crucea ei de marmura, sunt scrise urmatoarele versuri (daca mi le amintesc corect)

Nimicul te aduce/
Nimicul te reia /
Nimic din tine-n lume/
Nu va mai ramanea !

O poveste trista, reala, care va dainui pururea !

Adriana 8 ianuarie 2013

Acest articol a fost introdus la data de January 9, 2013 la ora 00:56 in categoria Povesti de viata. La acest articol poti comenta alaturi de alti vizitatori.