Dupa 7 ani de cand scriu pe blog, iata ca mi-am facut curaj sa apar si sa vorbesc public despre aceasta pasiune a mea numita “Mireasa pentru fiul meu”. Am fost invitata la Star Matinal pentru a ma destainui si pentru a vorbi deschis despre acest reality-show foarte indragit. Am povestit acolo despre cum s-a nascut aceasta pasiune si faptul ca prin ea am reusit sa-mi fac foarte multi prieteni, chiar din randul fostilor concurenti si nu numai.

De asemenea, am simtit sa relatez si o intamplare oarecum “haioasa” pe care am avut-o cu un fost concurent. Am vorbit putin si despre editia actuala Mireasa pentru fiul meu si punctual am fost intrebata despre anumite cupluri.

Razvan, Roxana si Raluca m-au primit cu bratele deschise in emisiunea lor de la Star Matinal, fapt pentru care le multumesc foarte mult.

Iata cum a decurs totul:

Love me or hate me!

Articol realizat de Raluca

Din punctul meu de vedere, gelozia atinge un pic pe oricine , incepand din copilarie! Care dintre voi, copii fiind, nu ati fost gelosi pe o sora, frate mai mari, mai mici, pe motivul ca sunt mai iubiti decat voi! La scoala , care dintre voi nu ati fost gelosi pe un coleg, colega, motivele fiind diverse?

…. Dar in cuplu ?
Unii spun ca gelozia este sentimentul, emotia obsedanta dintr-un cuplu
care apare urmare unei banuieli ca ai fi/ar fi inselat/inselata!
Altii spun ca este o boala a creierului … ; nu stiu aici cum sa explic, din pacate, eu acum scriu… la liber , fara surse de informatie !
Si totusi? Pe care femeie indragostita fiind, nu o macina un pic de gelozie ? Ce barbat care-si iubeste partenera .. nu este “piscat” un pic de gelozie in anumite ipostaze ale vietii ( dans cu altul, etc)
Vorbesc despre gelozia , care se incadreaza in niste limite normale, nicidecum despre acea gelozie obsedanta care atinge uneori praguri nedorite, doamne fereste: sinucideri, crime etc… aici fiind vorba de boala !
Gelozia din cuplu, care depaseste limitele, unul dintre parteneri fiind obsedat ca este inselat, aduce ruinarea relatiei in cuplu.
Sa stai sa cauti dovezi ale tradarii tot timpul, sa devii cicalitor/cicalitoare pentru partener, este tot ceea ce poate fi mai nesuferit, este raul dintr-o relatie, casnicie, familei !
Da, barbatii inseala. Dar barbatii cu cine inseala ?
Ca iubite, sotii, ne pisca acest , nu stiu daca-o spun corect, sentiment al..geloziei! Este bine sa avem incredere in noi, sa-l depasim.
In aceste conditii comunicarea in cuplu este ideala,
reduce intensitatea de manifestare a geloziei !
Niciodata, puse in fata unei atare situatii nu trebuie sa spunem ca ” cealalta” presupusa este grozava, iar tu, pe post de geloasa,
nu esti buna de nimic ! Incorect ! Umbla la sertarele mintii si vezi unde gresesti.
Ai mult mai multa incredere in tine !
Cu ani in urma am citit undeva ca o doamna extrem de geloasa pe sotul ei, posesiva, dependenta i-a pus bietului om, poza ei intre doua felii de paine,
ca si pachetel pe care sa-l manance in pauza.
Umilit, neplacut surprins, luat in deradere de colegi, s-a dus direct la Tribunal. Cine a gresit ?
Ca mama, gospodina preocupata de casa, de grija pentru copii, uiti sa-i spui partenerului o vorba frumoasa ( la orice varsta valabila), uiti sa te “faci” cat de cat, frumoasa pentru el, uiti ca ai un rol de indeplinit.
Dupa pensionare, majoritatea credem ca se termina viata aici !
Gresit !
Dragostea nu are varsta, sentimentele nu au varsta, nu sunt planificate
cand sa vina, sa plece !
Iubirea adevarata e vesnica !
Parerea mea, as dori s-o aud si pe-a voastra, un pic de gelozie poate traiesc si unii dintre concurenti …

Sa fiti iubite/iubiti de cine doriti voi, o seara superba va doresc !

Eminescu, poet national, poet universal, geniu intre genii!

NASA a anuntat cu surle si trambite descoperirea unei planete in Univers, asemanatoare Pamantului, planeta care se invarte in jurul unei stele asemanatoare soarelui nostru;

Acolo, pe planeta aceea se afla pentru vesnicie sufletul marelui poet national, universal, genialul Eminescu!

Ce-as putea spune eu, o muritoare de rand, despre marele geniu al literaturii universale cand au spus-o in zeci, sute, mii de pagini de carti, poeti de valoare, critici literari, etc..?!
Radacinile lui Eminescu trebuie cautate undeva, intr-o lume total nepregatita sa-l asculte si sa-l inteleaga, undeva in nordul Bucovinei. Tatal ,provine dintr-o familie de tarani destepti iar mama dintr-o familie de boieri. Desteptaciunea mostenita pe linia genetica a tatalui si sensibilitatea mamei, au facut din al cincilea copil al caminarului Gheorghe Eminovici, geniul literaturii, de la a carei nastere s-au scurs l63 de ani;

Despre vasta opera a lui Eminescu, se poate citi oriunde: pe internet, carti, etc;

Despre iubirile din viata lui s-a scris enorm, unica , definita, recunoscuta, apreciata si blamata in acelasi timp fiind iubirea pentru poeta Veronica Micle.

(..cine doreste poate reciti povestea de iubire dintre Eminescu si Veronica)

Dar Eminescu, inainte de a fi poet genial, a fost om; om cu bune si rele, cu pacate, cu dureri, cu regrete…
Eminescu a avut un fiu natural

Nu este vorba despre baiatul Veronicai Micle, care s-a nascut mort!

Este vorba despre Mihail, nascut in anul l877, 19 iunie;

Copilul lui Eminescu, a fost afructul iubirii sale nebunesti, pasionale, pentru Ileana, o frumoasa blonda, fiica unui morar din Cucoreni, langa Botosani.

Tatal lui Eminescu, batranul caminar, a facut tot posibilul material si social, ca acest fiu sa creasca bine langa mama sa, casatorita in mare graba cu padurarul Ilie Lazareanu.

Fiul lui Eminescu, din pacate a avut o personalitate insignifianta, a fost un izolat, un neinteles, un slujbas mediocru si moare la 67 de ani. De la tatal sau, cu care la vremea aceea se mandrea, a mostenit numai scrisul si chipul lui frumos!

Trist, dar adevarat dragii mei ! Biografii au avut grija sa gaseasca aceste date, pe care eu le-am citit undeva si despre care v-am povestit si voua
Eminescu a fost un rod genial al tarii , un poet care spinteca norii cu gandul si gasea dincolo de stele forme noi pentru cugetarea romaneasca.

Fire de poet, el nesocotea mizeria .

Niciodata nu se ingrijea de ceea ce turmenta restul oamenilor .Adapost , foc in soba , hrana regulata , la el erau niste accidente. Ba inca atunci cand neajunsurile pareau ca-l biruie , gandul lui Eminescu lua zbor de vultur , iar trupul sau , tremurand si nemancat , uita de frig si de foame, pentru a petrece in lumea fanteziei.

Poezia eminesciana, vasta si atotcuprinzatoarea poezie, numai cine nu a vrut nu a citit-o, numai cine nu vrea nu o cunoaste.
Printre zecile de versuri eminescine, care-mi vin in minte, retin o poezie, care m-a fascinat pentru ca am primit-o in tinerete in dar, alaturi de un superb buchet de flori de camp.

Expeditorul era un romantic incurabil!

In ochii tai citisem…
de M.Eminescu

In ochii tai citisem, iubire dinadins
Si-n calea vremii steaua mea
O clipa s-a aprins!

Apoi, ca foi uscate vazduhul cuprinzand
Vazui nadejdi si fericiri
Naintea mea pierind.

Dupa aceea, dulcea clipa ce atata ma uimea
Nainte, chiar de-a rasari
Se stinse steaua mea !

Adriana 14 ianuarie 2013

Pentru toti locatarii acestei casute dar si pentru cei care o viziteaza din cand in cand, o frumoasa poveste de dragoste, poate cea mai frumoasa a literaturii romane : Eminescu si Veronica Micle

Un destin tragic: VERONICA MICLE

Marile iubiri ale literaturii romane

Sticluta cu arsenic

La sfarsitul vecerniei, aproape de miezul noptii, calugaritele de la manastirea Varatec au ramas nemiscate. Clopotele bisericii incepusera sa bata rar si funebru, a moarte. In casa cu etaj a maicii Fevronia Sarbu, poeta Veronica Micle se stinsese din viata in a cincizecea noapte scursa de la trecerea in nefiinta a lui Mihai Eminescu.Suntem in 4 august, 1889. O agonie de douazeci de ore punea capat unei vieti de 39 de ani. O viata care fusese, cum insasi poeta o definea, “o complicare ciudata de intamplari, de fericiri care nu m-au fericit”. Chemat urgent de la Iasi, doctorul Taussig explica decesul printr-o fulgeratoare congestie cerebrala. Sticluta cu arsenic fusese golita repede, dupa miezul noptii de 3 spre 4 august, cu “lacomie hotarata”. O sinucidere pregatita din timp. In ultima scrisoare, datata 1 august, Veronica Micle o ruga pe Smaranda Garbea, una din apropiatele sale, sa-i procure, prin fratele ei, medic la spitalul din Baltatesti, inca o doza de picaturi de arsenic, necesare pentru tratamentul anemiei de care suferea fiica ei cea mica, Virginia. In seara de 3 august primise in vizita mai multe persoane – cateva femei cunoscute din Iasi , familia Curelaru din Roman, cateva calugarite. In discutii revenea, inevitabil, figura lui Eminescu, detaliile mortii lui. (Trecuse abia o luna de cand sicriul cu trupul sau fusese depus in biserica Sf. Gheorghe din Bucuresti.) Revenise, desigur, si intamplarea bizara de la Poiana Tigancii, care o urmarea obsesiv: in timp ce-si oglindea chipul in apa paraului, ii aparuse imaginea lui Eminescu.

Traditia ramasa in manastire fixeaza aceasta intamplare in dimineata zilei de 3 august, cand deprimarea poetei atinsese cota maxima. Ciudata viziune a speriat-o, accentuand gandul mortii. Veronica Micle se retrasese la Varatec la doua saptamani dupa moartea lui Eminescu. Varatecul era locul odihnei estivale a intelectualilor moldoveni. In ultima vara se afla la Varatec si Elisabeta Conta, sora filosofului Vasile Conta, care avea sa povesteasca despre marea amaraciune a Veronicai Micle, “un caracter ferm si o inteligenta iesita din comun”. O viata traita in adoratia geniului eminescian, dar asaltata de barfe si calomnii, o viata plina de nefericiri si greutati materiale, marcata de stranii simetrii (moare exact la 10 ani de la decesul sotului sau, Stefan Micle, in 4 august 1879). “Doamna Veronica”, isi amintea maica Epraxia Diaconescu, moarta in 1967, la 107 ani, “era frumoasa, cu parul balai si ravasit, ochii mari si albastri ca cerul senin, canta ca un inger…”

Pe langa plopii fara sot

In cadenta eminesciana care ii marcheaza intreaga poezie, Veronica Micle isi presimtea moartea intr-un poem neterminat, datat 1 august: “O! Moarte vin de treci/ Pe inima-mi pustie si curma a mele ganduri/ S-aud cum uraganul mugind in grele canturi,/ Se plimba in pustie manat de aspre vanturi,/ Mi-e dor de-un lung repaos… Sa dorm,/ Sa dorm pe veci.” La 6 august 1889, intunericul mormantului inchidea pentru totdeauna trupul balai al Veronicai Micle, inhumata langa bisericuta Sf. Ioan de la Varatec.

“Rautatea si invidia omeneasca nu vor putea sa ierte niciodata indrazneala Veronicii de a fi iubit cu sinceritate si pasiune pe Eminescu”, scria in 1914 Octav Minar. Multi – chiar condeie ilustre – au minimalizat numele acestei femei cultivate, de un talent cert, ferma in gesturi si de o sinceritate teribila. Dragostea nefericita pentru Mihai Eminescu a fost platita scump. Ura s-a prelungit dincolo de mormant. Sa fi presimtit Veronica Micle si acest lucru, asa cum a presimtit moartea lui Eminescu? Foarte posibil: “Am urat aceasta lume!/ Si cum pot sa n-o urasc?/ Un necaz nu se sfarseste/ Alte-n loc se pregatesc!// Si sperand de-o zi pe alta/ Vaz ca sper tot in zadar,/ Caci in loc de vreun bine/ Chinul meu e mai amar,// De aceea, eu adese/ tot suspin dupa sicriu;/ Dar… ah! cine-mi poate spune/ Si-n mormant cum o sa fiu!// Poate-acolo ma asteapta/ Un necaz cu mult mai greu;/ M-am deprins cu chinul lumii/ Moarte, fugi cand te chem eu!”. (Moarte, fugi)

Orfana din Nasaud
Un destin tragic: VERONICA MICLE

Nascuta in acelasi an cu Eminescu, 1850, la 22 aprilie, la Nasaud, de religie greco-catolica, Veronica Micle ramane orfana de tata in acelasi an. Cizmarul Ilie Campeanu luptase ca voluntar si fusese ranit in 1848, in Muntii Apuseni, sub flamurile lui Avram Iancu. Prigoana se abatu si asupra familiei, mama Veronicai, Ana Campeanu, fiind anchetata de politia habsburgica. Situatia grea o face sa treaca muntii in vara lui 1850, in Moldova . Banii obtinuti din vanzarea modestei case din Nasaud si imprumuturile ii ajung pentru a-si cumpara o casa in Targu-Neamt. Manastirea Neamtului isi vindea “odaitele humuite” de pe Ulita Mare, pentru a termina spitalul si noul local al scolii. Peste ani, in 1886, Veronica Micle va darui aceasta casa cu cerdac, acoperita cu dranita, manastirii Varatec, pentru a servi drept locuinta maicilor bolnave sau celor aflate in targ cu treburi. Curand familia se muta la Iasi . Ana Campeanu, femeie simpla, spala rufe cu ziua si se ocupa cu mositul. In iunie 1863, Veronica Micle absolva Scoala Centrala cu diploma de eminenta. Din comisia examinatoare fac parte, intre altii, Stefan Micle, viitorul rector al Universitatii din Iasi . Nascut la Feleac, langa Cluj, scolit la Blaj, voluntar in 1848, dupa o licenta in drept la Sibiu, apoi absolvent al Politehnicii din Viena, impresionat de frumusetea si inteligenta fetei, Stefan Micle o cere in casatorie pe Veronica in anul urmator. Casatoria se incheie la 7 august, la Cluj, spre bucuria unei mame excedate de grijile cotidiene.
Mireasa la 14 ani

Din adolescenta, Veronica Micle paseste intr-o casnicie in care admiratia si respectul elevului raman precumpanitoare. Diferenta de 30 de ani e, la urma urmei, cat o viata de om. Cu finete paterna, Stefan Micle se ocupa de educatia atat de tinerei sale sotii. Doamna Micle ia lectii de franceza, de canto si pian, de literatura universala. Talentul ii e ocrotit si incurajat de sotul bland, “un cuget bun, onest si organizat”. “Balauca” (porecla Veronicai Micle, folosita mai tarziu cu rautate) incepe sa aiba orgoliul, motivat, al prestantei sale. Cultura, limbile straine exersate (franceza, in care isi redacteaza o parte a corespondentei, si germana), universul intelectual depasesc cu mult nivelul doamnelor de salon. La 29 aprilie 1866, se naste primul copil, Valeria, care ii mosteneste talentul literar si vocea. In anii de scoala, Veronica Micle cantase aria Violetei din “Traviata”, in fata directorului unei trupe italiene. Printr-o farsa pusa la cale de profesorul de muzica, tanara imbracata in rochie alba fusese prezentata drept cea mai vestita cantareata romana. Respectivul director ii propusese pe loc un angajament, afland doar in ultima clipa adevarul

Intalnirea cu Eminescu

Il cunoscuse la Viena, in 1872, unde plecase pentru a-si trata o eczema. Tanara doamna blonda, cu parul foarte lung, usor ciufulit, ridicat intr-un coc parca ireal, din care scapau cu blandete doua suvite transparente, atragea atentia imediat. Naturaletea ei dovedea inteligenta, stia sa fie spirituala cu gratie. Fotografia din 1868 fixeaza privirea trista, de o melancolie adanca, a Veronicai Micle. La Viena, Eminescu o conduce prin parcuri si muzee, pe bulevarde, in imprejurimi. Poetul care o impresionase in paginile “Convorbirilor literare” devenea acum, treptat, idolul de o viata. “M-am gandit cu drag la tine pana nu te-am cunoscut,/ Te stiam numai din nume, de nu te-as mai fi stiut!/ Si-am dorit sa pot odata sa te vad pe tine eu,/ Sa-ti inchin a mea viata, sa te fac idolul meu.” (M-am gandit…, 1883). Chipul imaginar corespundea, oare, cu omul real, tanarul entuziast, de o frumusete seducatoare, care trezea admiratia tuturor celor ce-l cunosteau?

Inaripat de imaginatia romantica a poetului, portretul Veronicai Micle domina lirica de dragoste eminesciana a anilor 1874-1877, numita de unii istorici literari “perioada veroniana”. Veronica e “floarea albastra”, “floarea alba de cires”, “liana”, “copilul cu par balai” etc. Mitul “ingerului blond” se nascuse.

Moarte, dragoste, ura

La Iasi , in perioada 1874-1877, Eminescu se afla constant in casa familiei Micle, la seratele literare ale Veronicai. Se stie ca femeile nu erau acceptate la sedintele “Junimii”, chiar daca publicau in “Convorbiri literare”, unde Veronica Micle tipareste, relativ frecvent, incepand cu numarul din 1 decembrie 1875. Sunt ani de stabilitate materiala, dar melancolia romantica ramane starea dominanta a poetei.
………………………………………………………………..

“Si ce-i aceasta melancolie daca nu starea unei triste reverii?”, se intreaba Veronica Micle intr-o scrisoare. Legenda plimbarilor celor doi indragostiti in Copou, a visarii pe banca de sub teiul devenit si el mitologie revarsa, in anii respectivi, o sumbra realitate. Colportarile, barfa, calomniile la adresa doamnei Micle fierb. Dragostea pentru Eminescu si succesul literar naucesc femei cu caracter marunt. Daca e sa-l credem pe Octav Minar, biograful cel mai entuziast al Veronicai, casa Micle primeste curent scrisori anonime cu insulte triviale. “Spionajul” e curent in salonul literar al Veronicai. Moartea lui Stefan Micle, in 1879, stinge pentru o clipa barfele si acuzatiile. “O mila dispretuitoare incepuse sa planeze in jurul acestei femei” (Octav Minar). Urmeaza zece ani grei, deprimanti. Situatia materiala se inrautateste vizibil, pensia de urmas nu e aprobata decat tarziu, dupa multi ani. Veneratul profesor, cel care infiintase catedrele de fizica si chimie ale Universitatii iesene, le dotase cu aparatura si colectii stiintifice, intemeiase Observatorul meteorologic din Iasi , nu intrunea conditiile administrative pentru acordarea pensiei de urmas. Ii lipseau cativa ani vechime. Pentru a-si capata drepturile, tanara vaduva calatoreste la Bucuresti, la inceputul lunii septembrie, unde ramane, langa Eminescu, o luna si jumatate. Se infaptuia un vis. Corespondenta din aceasta perioada sta marturie pentru nestinsa pasiune dintre cei doi. “Superstitioasa si fatalista dupa cum ma stii”, scrie Veronica Micle, “scrisorile tale sunt singurele, cand tu nu esti de fata, care ma mai asigura si ma mai linistesc.” “Eminescu al meu, singurul obiect al dragostei mele, singurul si unicul motiv al durerii si fericirii mele”, incepe o epistola din 23 decembrie 1881. Pline de o infinita tandrete, aceste scrisori acopera cu straluciri fugare o viata amara.

Un destin tragic: VERONICA MICLE
Mormantul poetei

Moartea lui Stefan Micle, bucurie pentru multi dusmani, nu insemnase acelasi lucru pentru Veronica Micle, adancita in singuratate si pesimism. Proiectul de casatorie cu Eminescu prinde contur, dar este zadarnicit de Maiorescu, in primavara lui 1880. Explicatia de ordin material pe care i-o da criticul poetului ascunde de fapt un resentiment inca puternic. In 1864, Veronica Micle si mama ei aparusera intr-un proces rasunator intentat vanitosului critic. Presedinte al Comitetului de inspectiune scolara, Maiorescu era invinuit de “fapte scandaloase” in care era implicata subdirectoarea Scolii Centrale de fete, domnisoara Emilia Rckert. Facand parte, prin sotul sau, din cercul simpatizantilor Scolii Ardelene din Blaj, adversari ai lui Maiorescu, Veronica Micle sustine cu inversunare acuzatia, poate reala.

Cercul junimist se impotriveste casatoriei, invocand, intre altele, flacara poeziei ce trebuie tinuta treaza prin suferinta. Conform marturisirii Virginiei Micle, in mai-iunie 1880, Veronica Micle are un copil de la Eminescu, nascut mort. Din vara aceluiasi an pana in decembrie 1881 urmeaza o ruptura, ce aduce si mai multa mahnire in sufletul poetei. De la adresarea plina de gingasie, de la vocea calda care razbate in aceste cuvinte, “Scumpul si iubitul meu Emin”, cele cateva scrisori din aceasta perioada trec la severul “Domnul meu”, chiar daca efuziunea discreta, filtrata de ratiune, nu lipseste: “Eminescu meu, va veni un timp cand vei simti toata amaraciunea mea, de a ma fi sacrificat pe mine, idolul tau de altadata, unor considerente care nu-ti vor da nicicand nimic de ceea ce te lasa a intrevedea, si nimic din cele pierdute”. Desi in ultima luna a lui 1881 vine in Bucuresti, isi ocoleste, din ambitie, idolul de-o viata. Urmeaza regrete amarnice, iar impacarea dovedeste, in corespondenta, o pasiune aproape morbida: “Te vei convinge ca din mii de fiinte, abia una poate iubi cum te iubesc eu pe tine; si daca m-ai ucide, te-as iubi si in minutele agoniei”. Scrisorile din prima parte a anului 1882 exprima frenezia dragostei si, in plus, dorinta femeii de a se simti ocrotita: “Deprinsa de copila, chiar, a fi sub aripile cuiva, indata dupa moartea lui, tu ai venit, te-am vazut si m-ai mangaiat” Dar gandul intors in urma nu aduce decat o imensa durere. La sfarsitul lui ianuarie 1882, Veronica Micle revine in Bucuresti pentru cateva zile, vizitandu-l pe Eminescu in locuinta din str. Buzesti nr. 5. Proiectul casatoriei se reaprinde, din nou zadarnic, nu numai datorita opozitiei, pentru a doua oara a lui Maiorescu, ci si a sfasietoarei deprimari eminesciene.

Cununa de “Nu-ma-uita”

Nici relatia lui Eminescu cu Mite Kremnitz, secretara particulara a regelui Carol, nici dragostea pentru Cleopatra Poenaru-Lecca, nici curtezanii insistenti, intre care poetul bucurestean Iuliu I. Rosca, cu care poarta o eleganta corespondenta, nu o putusera clinti. “Prefera sa fie metresa lui Eminescu decat nevasta unui print”, avea sa spuna mai tarziu fiica Veronicai , Virginia Micle. Fugara aventura a Veronicai Micle cu Caragiale, purtarea indoielnica a acestuia sunt folosite cu dibacie de dusmanii celor doi mari indragostiti ai literaturii romane. Iubirea uriasa dobandeste chip tragic. Afirmatia dintr-o scrisoare: “Sunt lucruri in lume pe care ai dori sa se intample (casatoria cu Eminescu), dar si de care multumesti cerului ca nu-ti implineste dorinta, asa e cazul meu”, e consecinta unui orgoliu ranit in perioada rupturii.
…………………………………………………………………………………….

Odata cu declansarea bolii lui Eminescu, in 1883, incepe un veritabil calvar. Ponegritorii poetei nu inceteaza, ba chiar gasesc de cuviinta (ca Iacob Negruzzi) sa insinueze murdar (vestea spitalizarii lui Eminescu ar fi lasat-o indiferenta pe Veronica Micle, care avea in vizita un ofiter). Iarna lui 1883-1884, cu relativa insanatosire a lui Eminescu, ii readuce in Copou, pe urmele de odinioara. In 1886, o gasim pe Veronica in Bucuresti, unde se mutase, obligata de studiile de Conservator ale Valeriei. Locuieste pe Calea Victoriei la nr. 73, apoi pe str. Dreapta, in sfarsit pe str. Soarelui (din 1888). Face demersuri pentru a obtine o bursa in strainatate pentru Valeria, care va studia la Paris . In 1887, primul exemplar al volumului de Poezii (Editura Ig. Haimann) este trimis lui Eminescu, cu dedicatia: “Scumpului meu Mihai Eminescu, ca o marturisire de nestearsa dragoste, Bucuresti, 6 februarie 1887″. “Si te iubesc ca si atunce/ Cu tot avantu-nchipurii/ Si cu acea simtire dulce/ Ce-o da trecutul amintirii.” In aprilie 1888, se duce de doua ori la Botosani, staruind pe langa Eminescu s-o urmeze la Bucuresti, pentru un tratament mai bun. Sora poetului, Harieta, o detesta si o defaimeaza in fel si chip. Interventia precipitata a Balaucai e considerata un blestem (”balauca”, “berecheta”, “indracita”, “cu o droaie de nespalati”).
…………………………………………………
La sfarsitul anului, Veronica Micle e din nou la Botosani, langa poetul bolnav. La 10 aprilie 1889, cand evolutia bolii se dovedea ireversibila, Veronica Micle ii raspunde lui A.C. Cuza, care se interesa de starea sanatatii poetului: “Lumea m-a acuzat de lipsa de simtire si de umanitate fata de Eminescu. Sunt lucruri mai presus de puterile cuiva, va marturisesc sincer, nu pot sa-l vad lipsit de minte, eu care am cunoscut pe Eminescu in cea mai splendida epoca a vietii sale intelectuale. Si asa sunt fara nici o lege si fara nici un Dumnezeu, sa-mi ramaie cel putin acela al poeziei, care pentru (mine) s-a fost intrupat in fiinta lui Eminescu”. Moartea poetului, in dimineata de 16 iunie 1889, in sanatoriul doctorului Sutu, o gaseste pe Veronica in Bucuresti, scriind chiar in acea zi, printr-o fatala coincidenta, poezia “Raze de luna”, ce apare in cotidianul “Romania” din 20 iunie, in incheierea reportajului funeraliilor lui Eminescu. A scris-o infrigurata, in numai 20 de minute, inainte de a fi aflat cumplita veste.

La slujba prohodirii din biserica Sf. Gheorghe, o doamna din Moldova , citim intr-un ziar din Transilvania, aseza pe pieptul poetului o cununa de “Nu-ma-uita”. Doamna era, fara indoiala, Veronica Micle.

P.S. Am vizitat mormantul Veronicai Micle de la Varatic, si m-a impresionat. Pe crucea ei de marmura, sunt scrise urmatoarele versuri (daca mi le amintesc corect)

Nimicul te aduce/
Nimicul te reia /
Nimic din tine-n lume/
Nu va mai ramanea !

O poveste trista, reala, care va dainui pururea !

Adriana 8 ianuarie 2013

Asta seara amintiti-va de Zaraza!

… doar este pagina emisiunii de dragoste, nu ?

… cine oare n-a fredonat acest cantec?

Vreau sa-mi spui, frumoasa
Zaraza,
Cine te-a iubit,
Cati au plans nebuni pentru tine
Si cati au murit.
Vreau sa-mi dai gura-ti dulce, Zaraza,
Sa ma-mbatezi mereu,
De a ta sarutare, Zaraza,
Vreau sa mor si eu… “

Este celebra melodie Zaraza, cantata de Cristian Vasile. Povestea acestei melodii m-a fascinat. Zaraza a fost iubita cantaretului Cristian Vasile. Zaraza vine de la Zarada, un nume tiganesc traditional care inseamna Minunata. Cei doi s-au indragostit intr-o seara dupa un recital sustinut de Cristian Vasile. Se intampla la anul 1944, in Bucurestiul de alta data. Iubirea celor doi, l-a facut pe Cristian Vasile sa creeze piese din ce in ce mai valoroase si mai placute. Toate acestea in detrimentul marelui sau rival Zavaidoc. Acesta se afla in umbra lui Cristian Vasile, dar si Zarazei. La acea vreme era cunoscut faptul ca Zavaidoc avea legaturi cu talharii de la Bariera Vergului, si anume cu Borila.

Zavaidoc i-a pus gand rau lui Cristian Vasile si vorbind cu Borila i-a spus acestui sa il ucida, dar Borila a refuzat pe motiv ca ii place muzica lui. Atunci s-a nascut ideea criminala de a scapa de Zaraza, iubita prodigiosului lautar Cristian Vasile. In continuare am sa va expun un citat din cartea “De ce iubim femeile” a lui Mircea Cartarescu.

A doua zi dupa Sf. Dumitru, Zaraza iesi, dupa obicei, pe-nserate, sa-i ia tutun iubitului ei de la chioscul din colt. Peste Calea Victoriei, in dreptul cladirii Casei de economii, se lasase un amurg greu, unsuros, prin aurul stins al caruia femeia nu-si dadu seama ca din invalidul care vindea acolo nu mai ramasese decat carja, tinuta acum sub brat de un om al lui Borila deghizat. Cum aparu Zaraza, cu un sal de Indii la gat, matahala lepada carja si, sub cerurile ca de pacura in flacari, o apuca de par pe femeie. O privi in ochi ranjind, o musca salbatic de buzele invinetite si, parca din aceeasi miscare,ii reteza beregata cu sisul, de la o ureche la alta. Fugi apoi pe cheiul Dambovitei, unde i se stersera urmele.

O gasira in zori, cu rochia muiata in sange, si cantaretul, care deja rascolise orasul toata noaptea, dupa ea, fu imediat anuntat. La comisariat, povestea mai tarziu politistul de garda din acea zi, Cristian Vasile, interogat ca suspect, avea o lucire de nebunie in ochi. Cand ii dadura drumul, se duse tinta in prima carciuma si bau pana nu mai stiu de el. Timp de cativa ani mai apoi li se arata musteriilor locul de unde cantaretul muscase din masa.

Moartea Zarazei l-a distrus pe Cristian Vasile. Zbatandu-se intre nebunie si realitate, Cristian Vasile a furat urna funerara in care se afla cenusa Zarazei. Timp de patru luni, dupa cum povestea chiar el a mancat din acea cenusa. Apoi a incercat se sinucida tunandu-si pe gat terebentina. N-a reusit, dar si-a pierdut vocea si a disparut din viata muzicala. In anul 1959, un batranel cu aspect de boschetar si care tragea cortina teatrului din Piatra-Neamt spunea aceasta poveste. Era chiar Cristian Vasile, ascuns in uitare.

Adriana ne-a trimis urmatorea poveste a unui vis, cu mentiunea “Dedic aceasta postare tuturor doamnelor , mari amatoare de film, istorie, excursii, frumusete… DOAMNELOR CARE VISEAZA FRUMOS!”

Cititi dragii mei, ce inseamna sa-ti joace imaginatia feste :
…………………………………………………………………………………………

Incursiunile nenumărate în timpul de mult apus al orientului, prilejluite de acest film, mi-au afectat până și somnul. Așa că într-o noapte m-am visat trăind viața uneia dintre personajele care animează haremul lui Suleyman. Nu știu exact cine eram, dar știu sigur că am avut o noapte tumultoasă.

De după o perdea asistam ilegal la o conversație între doi slujitori ai lui Suleyman, care puneau la cale un complot. Am tresărit la auzul acelor vorbe pline de venin, iar perdeaua s-a mișcat. Ghinion. M-au descoperit. N-am apucat să fug. Mi-au cruțat viața, însă cu o singură condiție. Să intru în planul complotului și să-i cuceresc inima magnificului domnitor. Așa că m-au îmbrăcat în cadână și m-au trimis în haremul lui Suleyman. Aliniată tuturor celorlalte femei, nici nu știam dacă îmi doream sau nu să fiu aleasă. Știam însă că îmi era frică de ce va urma.

M-a ales. Am dansat ca în filme, dând din buric pe ritmuri orientale, cu salba zdrăngănind ațâțător. M-a luat apoi într-o cameră retrasă. Și-a dat jos turbanul și straiele împărătești ca să detensioneze puțin atmosfera. Nici nu am apucat să schimbăm două vorbe că ni se alătură trei slujitori cu niște tăvi imense în mâini. Pe ele se răsfirau sfioase fructe exotice, ceaiuri aromate și câteva deserturi nelipsite în cultura lor: baclavale, budincă din orez și halva. În câteva clipe slujitorii au dispărut lăsându-ne să ne desfătăm în liniște și pace. Suleyman și-a tras o nargilea aproape și s-a tolănit pe un divan. Eu stăteam pe un taburet turcesc cu sufletul la gură și îi urmăream fiecare gest. El mi-a povestit ceva ce spera să-l ridice în ochii mei. Apoi m-a întreabat despre mine. M-am blocat. M-a podidit plânsul. El fuma din nargilea fără să își ia privirea de la mine. Nu spunea nimic.

Deodată m-am ridicat și am luat-o la fugă. Și am fugit. Și am fugit unde am văzut cu ochii. Nu știu cât am fugit și unde, dar la un moment dat cred că am leșinat. M-a trezit un val de apă rece. Am deschis ochii și m-am văzut pe malul unei mări. Alături de mine era Suleyman. Și un cal. Bănuiesc că a plecat pe urmele mele și m-a găsit. Mi-a mângâiat chipul și l-am auzit spunând: Stai liniștită. Știu totul. Eu te voi elibera. Nu-ți face griji pentru mine. Voi fi bine.

A scos din buzunar o lampă. Părea a fi ceva asemănător cu lampa lui Aladin, de care auzisem din povești. Mi-a cerut să-i spun o dorință… Și atunci mi-a sunat alarma de la telefon. Am închis-o și am vrut să mă reîntorc în visul meu. Degeaba. Aș fi vrut să-i spun Magnificului Suleyman cât de mult îmi doresc să cunosc frumusețile Turciei. O țară plină de istorie și cu o cultură ce poartă pecetea întregului neam. O țară supranumită poarta dintre Europa și Asia, ale cărei țărmuri sunt scăldate de patru mări: Marea Neagra, Marea Marmara, Marea Egee și Marea Mediterană. Aș fi putut pleca în cautare bogățiilor sultanilor, ascunse în mosceile ce poartă pecetea anticității. Acum, însă mai am de așteptat.

…………………………………………………………..

P.S. Nu stiu cine este protagonista acestui vis frumos !!!!

Adriana, decembrie 2012

Amintiri si …colinda bunicilor

In Romania populara a anilor 1960-1961, cu toata restrictia ce venea dinspre “rasarit”, acolo, in satul acela uitat de lume, unde tatal meu a fost “exilat”, am facut intaiul Craciun cu adevarat romanesc.

Tata adusese ceva nou, avea o galena ( o cutie imi amintesc perfect intinsa pe niste sarma cat era curtea matusei unde locuiam si doua casti, ca sa spun asa), unde pe rand puteam asculta “vocile din vazduh”; numele Mariei Tanase este legat de galena lui tata. Nici mama nu se lasase mai prejos, avea o masinuta de cusut “Singer”, parca o vad, de mana si “masina de gatit” cu petrol, o minune pe vremea aceea.

Noi copilele ( fratele era licean), am asistat la taiatul porcului cu tot ritualul cuvenit: tamaierea porcului, fire de par smulse pentru bidinele dar si sa ne scape de deochi, patarea obrajilor nostru cu sange de porc dar si mirosul acela imbatator de soric, unde mancam pe furis deoarece era post iar satenii, parca-i vad si acum, insirau la masa lor castroane mari de lut cu muraturi, mamaliga, azima calda cu un fel de mujdei de usturoi cu ulei si sare de lamaie ( ce miros avea sarea de lamaie!)

Poate cititorii mei de azi stramba din nas, dar aveau savoarea si farmecul lor aceste mancaruri sarace iar eu una, nefiind un copil mofturos adaptandu-ma oricarei situatii, nu le refuzam, mai cu seama cand ma aflam ” in vizita” pe la colege.

La fata primarului, la negricioasa, mancam cel mai bine; ea avea la masa tot timpul strachina mare cu branza dar si pesti mici insirati pe ata. Tocana mamei pe lampa minune, palea in fata pestisorilor insirati pe ata si sarati , de beam la apa salcie scoasa de la mari adincimi pana ne umflam in burta.

Dar Craciunul, misteriosul Craciun ! Preotul era arestat, ii tinea locul tarcovnicul cel schiop si trebuia sa mearga si-n alte sate cu icoana. Doamne cata evlavie era pe noi; credeam in minuni, credeam cu adevarat in DUmnezeul nostru care ne-a ocrotit intotdeauna.

Apoi veneau copiii cu Steaua, dar mai inainte de stea cu colindatul.
Cetele de copii strigau dupa colaceii de casa cu nuci: ” aveti bolindeti”?
Da, retin exact , bolindeti, nu stiu de ce, poate de la colindeti.

Flacaii, cantau frumos din fluier, voce si cimpoi.
Din acele vremuri indepartate, am retinut crampeie de colind ( si inca multe, multe) pe care vi-l redau aici:

COLINDA

Bucur-te tu , Domn cel Bun,
Colinde- ne Doamne
C-am ajuns Sfantul Craciun
Colinde- ne Doamne
Nasterea lui acest Domn mare,
Este mare sarbatoare
El e Domnul Mare.
Colind-ne Doamne
Domnul Mare, Domnul Mare
In lume soata nu are,
Colinde-ne Doamne
Far numai pe mandrul soare,
Colinde-ne Doamne,
Far numai pe mandra luna,
Colinde-ne Doamne
Fac casa buna impreuna
Colinde-ne Doamne

Se incheia cu ” La anul si la multi ani, daca vreti, gospodari aruncati cu cei cativa gologani ”

Colinda este mult mai mare, eu atata imi amintesc, dar era mirifica, era deosebita, era cantata de voci divine, dumnezeiesti;

Fiti buni, calmi, linistiti, amintiti-va de tot ceea ce a fost frumos in viata voastra !

Si… postati amintiri dragi de sarbatori, colinde !

Adriana, decembrie 2012

Prima dragoste, nu se uita niciodata!

Tarziu, in noapte m-am trezit intr-o rezerva de spital! In stanga mea sforaia cu gura putin intredeschisa o femeie imbracata in pijamale albastre de matase; era cald in camera, aruncase patura de pe ea si lumina becului parca intradins scotea in evidenta stralucirea matasii pijamalelor;

Am tusit, usor s-a trezit si am intrebat-o timid:
– sunt demult aici ?
– de aseara doamna, mi-a raspuns; sunteti cu cei doi fii si cu nurorile; erati inconstienta, aveti semipareza dar domnul doctor zice ca de maine incepeti investigatiile!
Am coborat si m-am privit in oglinda; gura mea era un pic stramba, mana stanga imi tremura , la fel piciorul stang mii de ace se pornisera prin el, nu aveam stabilitate. Cum sa mi se intample asa ceva? Sunt medic, sunt medic stomatolog, oameni buni am clienti in tratament, nu sunt pregatitia pentru invaliditate, nu vreau sa ajung o leguma! Erau strigatele mele launtrice, revolta cand esti pusa pe nepregatite in fata faptului implinit,. Ma luptam cu gandurile mele, cu neputinta mea! Am izbucnit intr-un plans din ce in ce mai puternic pana la strigate disperate.
Colega de camera, alertata si ea bolnava, a anuntat asistenta. Trezita din somn, ce era sa-mi faca? Sa ma certe, sa-mi spuna sa am rabdare si sa-mi administreze o injectie cu un somnifer probabil.
Am cazut intr-un somn adanc. Visam ca spalam tone intregi de rufe, colorate, le amestecam, rufe albe, colorate. Dintre rufe imi aparea din cand in cand un cap de barbat grizonat cu ochii limpezi, un albastru intens, care radea la mine si-mi spunea: “ai fugit de mine si-ai gresit!”
Cunosteam acest chip, vocea, a cui era vocea , din somnul meu indus?
Se luminase de ziua, mi-am pus perna pe fata nu suportam lumina, infirmierele faceau un zgomot asurzitor cu galeti si mopuri prin camera, pe holuri, mirosea a dezinfectat iar senzatiile de greata ma sufocau.
Copiii mei care nu au parasit spitalul sau poate au sosit cu noapte-n cap au si venit langa patul meu sa-mi spuna ca voi face un RMN de urgenta.
Nu voiam sa vad pe nimeni, sa vorbesc cu nimeni. Mi-am pus in semn de potest, suparata pe ghinionul meu , pe viata, unul dintre prosoapele curate aduse de copii peste fata, aruncand perna de spital, parca biata carpa ar fi fost de vina.
In jurul orel 10,00 -11,00, a venit docotul ” in vizita”. Mi-a dat prosopul la o parte de pe fata iar eu am avut un soc , atunci. Capul din vis, grizonat cu ochii albastrii , era in fata mea. Il cunosteam, de unde ?
Obisnuit cu bolnavii nu mi-a dat prea mare importanta. A dictat insotitorului tot ce am de facut analize, tomograf, RMN ( cu plata doamna, sa fie mai repede, nu sunt fonduri…) si dus a fost.
Imaginea, nu-mi dadea pace si creierul meu (despre care atunci nu stiam ca o tumora nenorocita il preseaza) a inceput sa perinde amintiri dragi, sa scormoneasca, sa-mi aduca o imagine de demult la actualitate.
Era ca si cum ai rasfoi necontenit printre caiete vechi, carti vechi, aruncate doar-doar vei regasi poezia, care odinioara te-a fermecat.
……………..

Liceul il terminasem intr-un orasel de provincie din sudul tarii, parintii mei fiind medici acolo si normal ca -si doreau ca si copiii lor sa imbratiseze aceeasi cariera.
Eram o rasfatata, desi in acele vremuri tinuta era obligatorie, uniforma, aveam posibilitatea si mania sa-mi schimb des pantofii in contrast cu alte fete din clasa, premiante care erau groaznic de modeste. Mi-o amintesc pe Ida ( invers,aut), cea careia oricate perechi de pantofi as fi schimbat nu-i intram in gratii, ba dimpotriva avea modul ei ironic de a ma privi, ca si cand mi-ar fi spus ” mi-e mila de tine”. Odata m-am interesat cand este ziua ei, era in mai tauroaica incapatanata, am sperat ca-i voi face pe plac si-am rugat parintii mei sa cumpere niste sandalute frumusele. I le-am daruit Idei impreuna cu o cutie de fondante roz, la moda, mi-a multumit, a luat bomboanele , le-a dat pe la colegi iar eu acasa m-am trezit cu sandalutele in servieta: ” asa ceva nu se face”, mi-a scris Ida. Mi-a fost tare rusine de ea atunci, insa peste ani cand ne-am descoperit, ea clienta a mea, am devenit prietene la catarama si nu am regretat o clipa.
Un baiat de la real, in anul IV , era tare indragostit de mine, pustoaice pe la 16-17 ani, dragostea in liceu era un lucru despre care nu vorbeam. Baiatul era insistent, brunetele, cu ochii albastri, stiam ca este “tare” la fizica pe la olimpiadele din acea vreme, facea furori. Era extrem de modest, parca-i vad tenisii cu care se ducea la ora de sport si pe care-i uita sa si-i schimbe, asteptandu-ma cand ieseam de la ore. Rupea orice floare intalnita-n cale si mi-o aseza timid in mana. Era dintr-o comuna din apropiere si-mi povestea cand ii acceptam prezenta, sa ma conduca acolo cativa metri, ca parintii lui il doreau doctor, mare doctor.
– Si, fa-te doctor ii ziceam eu, privindu-l de sus iar el sarmanul stangaci incerca sa-si ascunda emotivitatea!
Mi-a cerut prietenia, m-am dus odata sa ma intalnesc cu el in parc, era in uniforma de licean, eu intr-o rochie vaporoasa, si nu stiu de ce, rasfatata din mine si imbuibata, aveam un sentiment de rusine .
Anii au trecut si drumurile noastre s-au desparit. El imi scria scrisori de dragoste, adresa era la indemana, locuiam in casa de langa liceu, rupeam scrisorile si nu i-am raspuns niciodata. Stiu ca dupa un an de toceala reusise sa intre printre primii la medicina.
…………………………………………….

Inainte de operatie, i-am spus: ” Vasile, sunt eu, eu..Leni, stii cea din liceu, fata doctorului X….
Poate era mai bine sa tac, poate era mai bine sa nu ne mai fi intalnit vreodata.
Mi-a spus: ” ma bucur Leni; prima dragoste nu se uita niciodata chiar daca fugi de ea, iti apare in cale pe nestiute”.
Au fost doi medici la operatia mea, nu stiu care au efectuat-o; ingrijirea, ocrotirea au fost ireprosabile
…………………………………………

in memoriam Elenei, asa cum a fost o parte din povestea ei de viata;

Adriana, decembrie 2012, cadou dragilor cititori ai acestui site’